Filmele și cărțile remarcabile ale lui 2014

Fiecare an îmi agață în memorie reperele sale: proiecte începute, prieteni noi, pasiuni redescoperite, despărțiri, călătorii, clienți, vești, evenimente istorice. 2014 a fost și liniștit și tulburat în același timp; bun în ansamblu, deși nu excesiv de vesel.

Printre lucrurile așternute cu mult mai mare discreție de un an care trece se află însă filme și cărți, care modifică permanent mintea, în acest caz a mea. Muzica, pictura și celelalte arte sunt omniprezente, dar mai degrabă sunt reflecții decât declanșatoare.

Iată cadrele și a paragrafele care au făcut ca 2014 să fie unic. Într-o selecție aleatoare.

Filmele și serialele bune ale lui 2014

Closer m-a prins nepregătit. A fost destul de neplăcut să îmi pună în față atât de tranșant ideea că ceea ce văd și simt ar putea fi (și confirm că deseori este) atât de diferit față de ce simte și face cel de lângă mine. A fost însă revelator și care m-a pus pe gânduri, adică fix ce trebuie să facă un film bun. A fost prima oară când, după un film, am zis că mai trebuie să-l văd de două ori cel puțin.

The 7:39 este un mini-serial de două episoade produs de BBC, căruia nu i-aș zice dramă romantică, ci mai degrabă un eseu despre etica adulterului pe care îl pune într-o altă perspectivă față de cea pe care o aveam înaintea lui. Ca bonus, m-a învațat să înțeleg un pic accentele sclifosite ale londonezilor. Prietenii mi-au spus (și evident, nu am cum să vă confirm) că filmul se poate vedea în Popcorn Time, la TV Series, mini-series, respectiv pe canalele clasice de împrumut.

True detective arată că modul în care spui o poveste este mai important decât povestea în sine. M-a lipit de ecran și m-a ținut acolo până la sfârșit, apoi încă zece minute, ca să rumeg ce tocmai am văzut. Cel mai bine ar fi fost să mă uit la episodul întâi știind că am o sâmbătă întreagă la dispoziție, pentru că începându-l marți, am cam pierdut vreo patru nopți. E curat, fără tulburări la inimă, dar a cerut niște introspecții destul de adânci și m-a pregătit să accept eventuale schimbări spirituale serioase în viață. Iar Far From Any Road, melodia de generic, a ajuns în playlist la favorite.

Entre le murs mi-a confirmat ca școala este nasoală peste tot, nu numai în România. Tot angoasant, dar total într-un alt mod față de Closer. M-a împins și mai puternic înspre ideea că trebuie să fac ceva în educație, unde sper să pun umărul la schimbarea situației preponderent triste pentru elevii de peste tot.

American Beauty mi-a întărit ideea că bunăstarea și fericirea nu sunt corelate decât infim, că societatea te poate împinge la demență dacă o lași în pace. Mă gândesc din când în când la el, și cauza nu este dată de petalele de trandafiri.

Dr. Zhivago este în listă pentru vastitatea sa și pentru că m-a învățat istorie. Pentru că este frumos povestit, spectaculos ca producție și că mi-a arătat că poți să pierzi totul, fără ca de fapt să pierzi esențialul. Este printre acele filme care îți pune necazurile în perspectiva corectă.

Mai sunt câteva filme notabile, care mi-au rămas în cap, fără să-l modifice însă radical. Sunt California Dreaming, pentru că l-am văzut lângă un cetățean american, Portocala mecanică, pentru că este exotic, interzis și am avut cu cine să-l comentez frumos, Charlie Countryman, pentru că deși este prost cu spume, pune Bucureștiul într-o ipostază inedită – scenă a unui film american de acțiune cu împușcături.

Cărțile remarcabile din 2014

Surprinzător, lista de cărți remarcabile citite în acest an este formată numai din cărți de ficțiune. Nu am participat în vară acesta la leapșa “cărților esențiale” de pe Facebook, iată o mică revanșă.

“Idiotul” a fost prima întâlnire cu Dostoievski. După ce am citit această carte am început să le spun tuturor că bucuria adusă de lectura unei cărți poate să o întreacă pe cea de a avea o mașină nouă. Romanul lui Dostoievski a fost printre lucrările care mi-au adus o astfel de bucurie.

Apoi, după două-trei SF-uri (pentru rebound), am dat de “Insuportabila ușurătate a ființei” a lui Milan Kundera. Văzusem filmul deja, nu m-am așteptat ca romanul să mă troznească atât de tare. Nu este vorba numai de stil, de atmosferă, ci și de modul în care Kundera mi-a răsturnat niște repere morale de care mă țineam bine. După ce am terminat cartea, am rămas tăcut în scaun, fără să pot să mă mișc sau să fac altceva. Nu m-am uitat la ceas, dar cred că a durat cel puțin un sfert de oră.

„De veghe în lanul de secară” era o datorie mai veche, dar mă bucur că am amânat-o. Mi-a plăcut mult traducerea. Nici tema cărții nu este rea, iar stilul este excelent; fiecare frază este gândită, meșteșugită și pusă corect la locul ei, pentru efect maxim.

A fost prima (și până acum singura dată) când, preluând un obicei din lumea digitală (iată că se poate), am subliniat text-ul și am scris pe impresii marginea lui. Apoi am împrumutat cartea următorului, iar când am primit-o înapoi am împărtășit sublinierile și comentariile. Social media, ce mai! Oricum, este o experiență nemaipomenită, mai ales dacă persoana este pe măsură.

Europolis de Jean Bart a fost motivul pentru care am îndrăgit Sulina mult înainte să o vizitez în 2014. Iar micul voiaj din august m-a determinat să re-cunosc romanul după mai bine de zece ani.

Așa cum zicea și o caricatură din Dilema Veche, în care un turist se uita la un indicator decrepit pe care scria numele orașului, Sulina nu este aici, ci atunci!. Or, cartea vorbește fix despre acel “atunci”. Și, deși o face într-un stil literar destul de stângaci, textul este demn de citit, iar Eugeniu Botez (omul din spatele pseudonimului) m-a impresionat deseori cu observații și mesaje foarte fine. Atmosfera creată este excelentă, acțiunea nu prea face pauze, micile drame sunt întrețesute într-una mai mare, a comunității și a orașului a cărui letargie deja începuse a se instala.

Am petrecut doar paisprezece ore în Sulina, cu somn cu tot, dar sentimentul că respir același aer și călc pe aceleași drumuri prăfuite ca și personajele pe care simțeam ca le-am cunoscut cândva, a făcut orele să fie cu totul speciale. Romanul este disponibil online gratis; dacă îl vrea cineva în format Kindle, dau legal.

Deși învățasem la școală că se poate și altfel, până la Zenobia lui Gellu Naum am fost convins că poezia este cu versuri, că se scrie în strofe, și că rimează, măcar așa cât de cât.

Iată însă că poezie se poate și în paragrafe, în dialoguri. Că poezie înseamnă senzația pe care o primești citind, nu textul pe care îl citești. Mi-a luat luni bune să citesc cartea; a trebuit feliată, n-a intrat totul din prima. Căci Zenobia trebuie citită, subliniată, drăgostită și revizitată des. Pe carte scrie că e “roman” – e doar mică farsă simpatică. Nu știu ce anume este Zenobia, poate o călătorie în vis și dinspre vis, plină de sensuri și polisemantism. Un voiaj diferit pentru fiecare.

Prin contrast, cu 1Q84 Haruki Murakami a dovedit ca mă poate prelua bou și, după o mie două sute de pagini, și să mă predea vacă. Dar trebuie să recunosc, este o lectură care m-a ținut în priză; iar din iunie încoace, de fiecare dată când văd Luna, mă gândesc la Aomame.

Gogol mi-a oferit o după-amiază și o seară foarte plăcute cu Mantaua, Nasul și Insemările unui nebun, Jean-Claude Carrière a cules (și) pentru mine o mulțime de povestioare interesante ale umanității în “Cercul mincinoşilor”, iar Asimov și Clarke mi-au oferit o curățare a intestinului literar între cărți mai greu de digerat.

Îi iubesc pe toți autorii. Căci acum o parte din ei sunt eu.