J.D. Salinger: „De veghe în lanul de secară”
Este printre cărțile clasice pe care le ratasem, dar nu-mi pare rău. La un moment dat am avut regrete că nu n-am citit chestiile astea la timp la timp. Am citit mereu, dar prostii de management și de calculatoare. N-are nimic, acum mă pot bucura mai tare de ele. Și mai am atâtea pe listă…
Pe aceasta am terminat-o în două zile. Prea repede, dar nu s-a putut altfel. Deși este densă, stilul nu te lasă să o citești agale. Poate și din cauza vitezei, nu este la fel de răscolitoare ca altele ca Insuportabila ușurătate; a lui Kundera, dar De veghe în lanul de secară este cu siguranță o bornă esențială între lecturile pe care un om trebuie să le aibă. Și nu neapărat înainte de douăzeci de ani. În procesul de înfulecare a paginilor nu ai timp să percepi fiecare ingredient, ci doar să îți dai seama la sfârșit că ceea ce este acolo este bun. Trece prin ochi ca o nălucă și rămâne.
Ediția pe care am citit-o este una specială: o minune a traducerii, traducătorul fiind Cristian Ionescu. Ceea ce a reușit dl. Ionescu să facă este incredibil – traducerea să fie mai bună decât originalul. Deși are cincizeci de ani, romanul este proaspăt de zici că a fost scris ieri și limbajul este folosit excelent ca suport pentru sarcasmul și umorul sec pe care nu prea le-am gustat în ediția americănească, deși mă descurc suficient de bine cu limba engleză. Protagonistul își spune la un moment dat: „Ce mă dă pe spate e o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ți dorești ca autorul să-ți fie prieten la cataramă și să poți să-l suni ori de câte ori ai chef să stai de vorbă cu el.” Lui Cristian Ionescu aș vrea măcar să-i strâng mâna pentru curajul de a-l interpreta pe Salinger în acest fel atât de îndrăzneț.
Cartea lui Salinger este fără îndoială una a adolescenței, dar acest lucru nu înseamnă că problemele pe care le are un Holden la 17 ani nu ar fi în semăna cu cele de la 35+. Gândurile de a fugi în lume, dorința de a nu fi la fel ca ceilalți, scârba față de ipocrizia, blazara și viața insipidă a majorității nu dispar, ci cu timpul se accentuează la unii oameni. Printre care mă aflu.
În plus este de departe cea mai sarcastică lucrare pe care am citit-o, ceea ce o face și hazlie și amară în același timp, cam cum este viața așa.
O am numai pe hârtie și o pot împrumuta, cu mâzgăliturile de pe ea cu tot. Numai că am să o vreau înapoi, tocmai pentru acele mâzgălituri.
Câteva citate, pentru a vă face o idee despre tonul cărții:
Primul paragraf: “Și dacă vreți cu adevărat să aflați ce și cum, presupun c-o să vreți să știți din capul locului unde m-am născut, cam ce copilărie nasoală am avut, cât de ocupați erau ai mei până să mă facă, toate aiurelile gen David Copperfield, dar, ca s-o zic pe-aia dreaptă, n-am nici un chef să intru-n chestii de-astea”
Prin primele pagini: “De fapt, adevăratul motiv pentru care mai bănăbăiam pe acolo e că încercam să mă obișnuiesc cu senzația de rămas bun. Mi s-a întâmplat să plec din școli sau case fără să am cea mai vagă senzație că plec. Urăsc treaba asta. Nu-mi pasă dacă e o despărțire tristă sau o despărțire proastă, dar când plec de undeva îmi place să simt că plec.”
La sfârșit: “Caracteristica definitorie a omului imatur e că vrea să moară în mod nobil pentru o cauză, în timp ce caracteristica definitorie a omului matur e că vrea să trăiască umil pentru una.”
P.S. Poate aveți impresia că am trișat și am plecat din 1999. M-am interesat și aproape aveți aproape dreptate: “Blogger was started by a tiny company in San Francisco called Pyra Labs in August of 1999.” Sper ca totuși să scap – termenul ‘blog’ a apărut în 1997. Iar BBS-ul a fost și mai devreme :)