Haruki Murakami: 1Q84

După ce i-am terminat cele mai mult de 1200 de pagini, nu-mi dau seama dacă sunt mai bine sau la fel față de înaintea citirii lui 1Q84. La început m-a iritat pentru că mi s-a părut că este scrisă telegrafic, dar m-am învățat cu stilul. Apoi m-a enervat că mi se părea că personajele deși excelent create sunt cam tâmpițele, dar m-am obișnuit cu ele. M-a agasat că diverse linii epice au fost abandonate, și multe întrebări au rămas fără răspunsuri pe care am încetat să le mai caut de la un moment încolo.

Dar Murakami a reușit totuși ceva special. Să mă facă să citesc o cantitate de informații mai mare decât jumătate de DEX de pe 4 mai până la 1 iunie. Povestea, deși imperfectă ține, stilul este bun, imaginația de admirat (și respectiv de invidiat, în ceea ce mă privește). M-a cufundat într-o lume a lui, un pic mai supra-realistă decât a mea și care nu m-a plictisit decât rar. Mi-a plăcut că avea referințe muzicale și literare care m-au făcut să ascult sau să reascult muzică bună și nouă (pentru mine).

Cine vrea o teleportare din cotidian, poate să se urce în trenul 1Q84. Un tren cu un drum cam lung, totuși, dar care trece repede.