Trompeta Carpaților
sau Biblioteca Națională - Ziua trei. Include la final un mic ghid de utilizare.
A treia vizită, și probabil ultima povestită în această serie, m-a găsit în 17 aprilie a lui 2013 complet pregătit. Aproape complet pregătit…
Mă îndrept cu pași nerăbdători spre sala de lectură despre care deja știu că se cheamă Saint Georges, stabilindu-mi și ce curiozitate îmi satisfac azi: vreau să citesc profan ce scriau constructiviștii interbelici, mai precis să cer Contimporanul.
Găsesc sala deschisă și suficient de goală încât să se poată vorbi la volum normal. Custodele este o doamnă care are coafura și culorile Herthei Müller, însă din fericire niciuna dintre idiosincraziile acesteia. Este însoțită de o colegă și de o practicantă, fiind toate concentrate asupra unor registre cu proceduri. Mă vede și îi primesc atenția fără întârziere.
– Bună ziua, îi spun. Sper că am nimerit bine în sala de lectură cu periodice vechi. Aș dori să consult câteva publicații vechi.
– Haideți cu mine.[[MORE]]
Mă duce la masa de custode cu hârtii, termoplonjon și alte trebuincioase.
– Este prima oară când vin aici, așa că vă rog să îmi iertați deci stângăciile și să mă învățați ce trebuie să fac.
Nu este surprinsă și dă din cap înțelegător.
– Imediat, să vă pornesc un calculator.
Merge spre un dulap de unde scoate o cutie pe care o pune pe masă. O deschide și văd că în ea se află un mouse și o tastatură wireless. Le scoate pe fiecare în parte, atent dar cu un gest sigur, și le pornește de la un câte un butonaș care știe precis unde se află. O complimentez cât de bine merg calculatoarele cele noi. Sunt niște Dell-uri all-in-one, adică monitor și calculator într-un singur corp; am experimentat lucrul cu ele în Sala Cataloagelor și într-adevăr se mișcă excelent. Desktop-ul de Windows 7 apare deci destul de repede pe ecranul plat de douăzeci și ceva de inci. Doamna deschide un Word și îmi spune:
– Aceasta este lista. Vă alegeți ce doriți din ea și vă notați titlul, codul și perioada.
Mă așez liniștit și încep o explorare care avea să dureze câteva zeci de minute. Am senzația unui meniu stufos dintr-un restaurant în care n-am mai fost. Presupun că sunt ceva bunătăți pe acolo, dar habar n-am ce să aleg. Dau Ctrl + F – căutare – apoi scriu “Contim”. Nimic. “Contemp”. Nimic. Scroll la C. Nimic.
Abandonez deci curiozitatea constructivistă în favoarea unor salturi aleatoare în timp. Iau documentul de la coadă la cap și văd ce ziare sunt disponibile. Are ceva pagini și în el sunt trecute numele ziarului, directorii sau fondatorii și cotele disponibile.
Pentru a consola lipsa Contimporanului hotărăsc să cer nu una, ci două publicații. Una de la 1866 în care speram să văd cum a fost reflectată în presă plecarea lui Cuza și venirea lui Carol, cealaltă din 1920–25 pentru a vedea cum arăta România în timpul în care Fitzgerald scria Marele Gatsby.
Pentru 1866 îmi sare în ochi un ziar numit “Trompeta Carpaților”. Gândesc prima oară că e “referință la Caragiale”, apoi îmi dau seama că de fapt mișto-ul este invers. Dau copy & paste la linia care mă intereseaza și trec mai departe.
Pentru anii douăzeci caut repede în ce ziare a scris Filip Brunea-Fox (întemeietorul jurnalismului literar în România) și descopăr că a făcut-o în Dimineața și Adevărul lui Mille, până când niște deștepți de români nu l-au mai lăsat să scrie. Dau de Adevărul literar și artistic și aleg anul 1927 ca fiind cel în care să mă scufund într-una dintre cele două ore pe care mi le-am făcut cadou.
Copiez și această linie sub cea cu Trompeta, apoi merg la masa cu formulare. Primesc o cerere de acces la colecțiile speciale, care este un formular aerisit pe un A4 în care spun cum mă cheamă, unde și când m-am născut, CNP-ul, ocupația și de ce vreau acces. Merge scris “Documentare” dacă nu ai alte idei. Mormăi cuvinte nedrepte, crezând că de fiecare dată când vreau ceva va trebui să scriu mica poveste administrativă a vieții, dar după oarecare discuții cu doamna, aflu că trebuie doar o dată la șase luni. Termin A4-ul, îl semnez, apoi iau doi fluturași pe care scriu ce ziare vreau. O astfel de hârtiuță are voie să țină un singur titlu. Îți scrii seria de card-permis, cota, titlul, data în stânga. Apoi reiei procesul în dreapta. Apoi de la început pentru următorul titlu. Cam de zece ori mai multe operațiuni decât să descarci integrala Harry Potter format audio citită de Stephen Fry de pe Pirate Bay.
Termin de completat, e aproape bine, nu mai trebuie decât două mici moficări și gata. Doamna pleacă cu bilețelele și se întoarce după un minut.
Aștept cuminte, și, pentru că suntem singuri în sală, începem o conversație despre subiectul care ne interesează comun. Îmi povestește că Biblioteca Națională are o istorie de parcă ar fi blestemată și o cred. Că dintodeauna a trebuit să își caute locuri în care să-și țină colecțiile, că au fost case în care au găsit loc de depozitare, dar că acestea au fost restituite proprietarilor. Că au folosit fostul stadion acoperit Republica din spatele Casei Poporului, până când “s-a decis” că trebuie să plece și de acolo, pentru că va fi transformat în parcare pentru Parlament. Că din colecțiile pe care le au, doar o parte sunt cotate și drept urmare disponibile. Că s-au distrus multe documente pe parcurs.
Povestea curge și ascult cu atenție ce-mi spune. Locul este curat, geamurile mari, mesele sunt noi, calculatoarele la fel. Ușile sunt de încredere, deși nu înțeleg de ce una este baricadată cu un dulap.
Teoretic mă aflu într-un loc de talia Librăriei Congresului, însă este doar o iluzie. România a făcut un gest adecvat investind 104 de milioane de euro într-o inițiativă care să asigure consumul și continuitatea spiritului oamenilor care o formează. A produs însă o mașină pe care nu știe încă să o opereze. A pus la bordul unui 737 un mecanic de locomotivă victoriană și ne-am ales cu un avion care în loc să zboare merge stângaci pe calea ferată. Oamenii de aici sunt intelectuali de calitate și majoritatea iubesc și știu ce fac. Însă au nevoie de alte abilități, atitudini, de un alt sistem de organizare și de valori în care să opereze. Am fi mai fericiți toți.
Admir discret stampele de pe pereți. Sunt copii, însă unele foarte bune și probabil mărite. Majoritatea sunt cu japoneze colorate în rozul florilor de cireș, dar mai sunt și două diferite care îmi atrag atenția, mai ales una cu chirilice românești. Reușesc să silabisesc “Craiul Ardealului” tocmai când sosesc și cele două volume, Trompetta Carpațilorŭ și Adevĕrul literar și artistic. S-a făcut unsprezece și douăzeci. A trecut ceva mai puțin de o oră cu totul. Nu-i rău pentru o călătorie în timp, în care voi descoperi că prezentul este același de 150 de ani.
Mic ghid de utilizare a Bibliotecii Naționale a României, pentru începători. Ediția primăvară 2013
(listă în construcție):
Permisul este gratuit și se face pe loc. Nu este nevoie de poză – fața ți se tipărește direct pe card-ul permis. Trebuie să ai buletinul la tine.
Dacă vrei să mergi la bibliotecă și să stai pe hol unde sunt mese scaune și canapele, poți ajunge de la ora 8. Dacă vrei să citești, n-ai ce face înainte de ora 10 (calculatoarele din sala cataloagelor au conexiune bună la Intenet dacă ai nevoie să arzi din minutele până la deschidere și n-ai altceva la tine). Programul se termină în fiecare zi la 6 seara. În week-end este închis.
Nu te baza pe lifturi. Caută-ți o scară sau întreabă până găsești pe cineva care să îți zică de unul care merge, apoi țineți-l minte pentru data viitoare. Din fericire, majoritatea sălilor de lectură sunt la etajele mici.
Poți să-ți dai seama cine lucrează acolo după ecuson (unii îl au la vedere și șnurul este de obicei roșu) sau după vesta care este un fel de uniformă a doamnelor de acolo. În holuri și în sala de lectură temperatura este potrivită, dar probabil în depozite e mai frig.
Custozii, bibliotecarii, garderobierii, în genere toți angajații bibliotecii nu sunt rău-voitori. De multe ori însă nu pot să te ajute, pentru că sunt prinși într-un sistem pe care pare că nici ei nu-l înțeleg. De ce nu ești binevenit, deși tu ești motivul pentru care ei sunt acolo e o discuție mai lungă, dar învață-te să trăiești cu senzația.
“Periodice vechi” sunt la etajul 5, sala St. Georges și sunt cele mai vechi de 1945–1951. Nu există un an precis înainte de care o publicație periodică să fie considerată veche. Oricum bănuiala e că ’45-’51 este perioada în care ziarele dispăreau, redacțiile și directorii fiind trimiși în voluntariat la Canal.
Dacă te interesează “Scânteia”, “Licurici” sau poate “Cutezătorii”, ele se află la sala normală de periodice (pe care nu am explorat-o încă).
Fii înarmat cu răbdare, tact și fii pregătit să urmezi proceduri pe care nu le înțelegi – să îți scrii numele și cota de două ori pe aceeași hârtiuță, să completezi o cerere pentru acces de șase luni cu aceleași informații pe care le au deja despre tine etc. (cu toate că peste tot în jur sunt computere)
Nu te opri la primul eșec. Soluția este acolo undeva, aproape, lângă tine. Cunoașterea cere sacrificii și acestea sunt totuși destul de mici față de ce trebuiau să facă alte gernerații aibă acces la ea. Mai ales că ei nu erau în Bucurescĭ.
Celelalte două întâlniri:
Ziua 2: “În afară de sinucidere, nimic nu este regretabil…”
Ziua 1: Prima zi la Bibliotecă