“În afară de sinucidere, nimic nu este regretabil…”
sau Biblioteca Națională - Ziua doi
Azi, la nouă și douăzeci dimineață, intru a doua zi consecutiv în lăcașul național al cuvântului scris, pe sub sprâncenele ridicate ale paznicilor care nu știau ce caut acolo fără treabă; îi ignor și merg aristocratic înainte. Pe hol se pune probabil de-o nuntă, pentru că multe mese rotunde sunt așezate într-o grilă aproape perfectă și sunt acoperite cu fețe albe și cu traverse de mătase galben-închisă. În afară de paznici și de maeștrii montatori nu mai e aproape nimeni prin preajmă.
La Informații, gol. La Garderobă, gol, dar zăresc acum un paralelipiped de hârtie pe care e scris că se se va deschide la 10. Ei, dar ce fac acum? Pentru că alarteieri nenea simpatic mi-a zis că n-am voie îmbrăcat [cu haine de stradă] în sala de lectură. Și nici cu rucsac. “Doar capul, caietul și laptopul”, atât. Fac un 360 și observ că la Permise venise cineva.
– Bună dimineața, îi zic entuziast și zâmbind. Aș vrea să mă ajutați cu niște informații, pentru că sunt rătăcit pe aici.
– Mereu trebuie să rătăciți înainte de a vă regăsi, îmi răspunde destul de serios.
În mod normal aș fi reacționat măcar cu surprindere, dar culmea este că în interiorul Bibliotecii sensibilitatea la stimulii intelectuali scade serios, în loc să se ascută. O fi efectul mătasei artificiale de pe mese sau al marmurei strălucitoare de pe jos.
– Puteți să bifați că ați reușit acest prim pas, îi zic. Însă sper să-mi scurtați timpul de regăsire cu câteva răspunsuri. Aș vrea să merg într-o sală de lectură, însă știu că nu mă lasă cu geantă și palton. Ori la garderobă acum nu este nimeni, se deschide abia în douăzeci și cinci de minute…
– Nu este o problemă, pentru că și sălile de lectură se deschid tot la zece, îmi spune satisfăcut că a rezolvat această primă problemă.
– Păi cum așa ?! Am înțeles că închideți la șase pentru că nu puteți mai târziu. Am fost dezolat când am aflat că nu pot să vin seara după muncă, dar am zis că vin dimineața înainte de a o începe. Ori nici asta nu pot să fac. Ce se întâmpă aici este regretabil!
– În afară de sinucidere, nimic nu este regretabil, îmi spuse ridicând din umeri.
De data aceasta îl privesc cu mai multă atenție. Nu are ochii injectați, nu sunt roșii, e spălat și curat. Cheia răspunsurilor sale se află probabil ascunsă în niște sinapse atinse de în metafizică…
[[MORE]]
– Între opt și zece aveți acces la spațiile sociale, continuă.
Spațiile sociale sunt de fapt niște holuri imense cu câteva mese (unele cu priză din fericire) și vitrine. Alarteieri era un cor de popi tineri care cânta dintre cele dumnezeiești, azi sunt bocăneli de asamblat o petrecere. Partea cu “spațiul” este deci perfect fundamentată, cea cu “social” însă nu-mi dau seama de la ce vine. Dar nici nu contează, pentru că sunt aici pentru a găsi spații ne-sociale, anti-sociale, chiar. Pentru social am cârciumi destule.
– Bun, am înțeles, se deschid la ora 10, mă resemenez eu. Aș prefera să oferiți jumătate din ce aveți aici, dar la o oră la care să poată veni și lumea… După zece, cum urc la sălile de lectură?
– Cu liftul.
– Sigur, dar știți, am încercat două lifturi și fie nu se pot chema, fie acesta de la parter cu ușa deschisă nu răspunde la comenzile din cabină.
– Nu merg.
– Nu merg pentru că sunt defecte sau pentru că sunt dezactivate?
– Puteți lua lifturi de la mezanin.
Nu mai continui. Mă duc să mă regăsesc la mezanin în liniște, în “Sala Cataloagelor” este o serie de calculatoare și de fișete pe hol, unde mă așez și simulez căutarea unei cărți. Mai am doar un sfert de oră de așteptare, în fond. La zece și trei minute cobor la garderobă. Doamnele au venit și beau cafeaua vorbind la telefon într-un colț mai îndepărtat. Nefiind încă haine pe umerașe le zăresc printre rânduri. Mă foiesc un pic, dar unghiul privirii lor spre ceașcă și spre interlocutoare nu le permite să mă vadă și ele pe mine. Așa că găsesc un pretext pentru a tuși. în câteva zeci de secunde vine o garderobistă simpatică care mă scapă de palton și de geantă.
Următoarea oprire este la Informații, birou care se populase cu două doamne care împreună aveau binișor peste o sută de ani.
– Aș vrea să merg la sala de lectură cu periodice vechi. Mă puteți îndruma ?
– Pă-pă… păi… acolo trebuie să faceți o cerere…
Amândouă au făcut ochii mari și par speriate; cred că am atins un subiect interzis. Mă uit dacă nu au apăsat cumva și vreun buton roșu sub masă.
– Ah, dar azi nu am nevoie să fac cerere, le zic. Vreau doar să mă familiarizez cu ce este acolo și să mă bucur de câteva ziare și reviste vechi, oricare ar fi ele în rafturi. Am înțeles că este la etajul cinci.
– La cinci, da.
– Cum urc?
– Sunt niște lifturi în față și apoi stânga.
Nu le găsesc. Sunt câteva lifturi, dar nu merg. Urc la mezanin, și mai dau de alte lifturi care nu merg, dar și de niște scări care nu sunt defecte. Urc vânjos până la 5, unde ajung într-un hol cu două coridoare, unul în stânga, altul în dreapta. Sunt niște panouri cu săli numite după scriitori, dar fără să spună și cu ce se ocupă. În dreapta văd un afiș cu stampe și cartografie, așa că o iau la stânga.
Mă bucur pentru o clipă, pentru că zăresc o sală de lectură cu ușa de sticlă, dar bucuria îmi trece, pentru că rafturile sunt goale, iar ușa încuiată. O cheamă Georges și nu mai știu cum. Se pare că azi nu am să mă bucur de în Contimporanul, la urma urmelor.
Undeva pe culoar văd o doamnă pe la treizeci de ani cu un dosar de plastic în mână și pe care nu ezit să o întreb cum e cu presa veche și sala de lectură.
– E pe aici pe undeva, nu știu exact, dar nu este nimeni, pentru că toți au fost chemați la o ședință.
Mai discutăm una alta și mă conduce la liftul de care știe sigur că merge; a venit cu el mai devreme. Îmi zice că le era mult mai bine înainte, în vechea clădire. Îi explic delicat că o biată clădire nu are cum să fie ea problema acestei grozăvii. Ne despărțim prietenește la parter, ea spre treburile sale, eu spre garderobă.
Ies pe ușa dinspre Victoria Socialismului, pardon Unirii. Pe celebrul A4 landscape lipit cu scoci în interiorul termopanului verzuliu și scump scrie într-adevăr programul: de la 8 în spațiile publice, de la 10 în sălile de lectură. Aha!
Las în spate crima împotriva țării la care pare că nimeni nu este martor.
Citește și continuarea: Trompeta Carpaților