Tovarășul inginer Dinu
Există și o versiune în engleză, tradusă o singură dată cu ajutorul inteligenței artificiale: Comrade Engineer Dinu.
Aseară mi-am cumpărat un abonament la o arhivă cu milioane de pagini de ziare istorice scanate. Este o resursă extraordinară, din toate punctele de vedere: tipografic, istoric, artistic.
Nu am apucat să citesc prea mult, dar am fost surprins să descopăr ziare bune în limba română din Sibiu [sic] 1903 și Republica Moldova – pardon, Republica Sovietică Socialistă Moldova 1986. Atât Imperiul Austro-Ungar, cât și Uniunea Sovietică permiteau exprimare în limba română, ceea ce nu este neapărat ceea ce mi s-a spus în școală. Am mai aruncat un ochi prin alte materiale – niște numere din Flacăra, Viața Românească (Almanah) – și am văzut că oamenii nu erau complet deconectați de la pulsul lumii – cel cultural, cel puțin. Erau publicate povești scrise în Occident, conținutul politic era grupat calup la început, bănuiesc pentru a putea fi sărit ușor peste, cam cum e acum cu reclamele pe YouTube. Am văzut niște ilustrații cu nuduri, fără nimic explicit, deocamdată.
Combinat cu ceea ce am văzut în filmul Cel mai iubit dintre pământeni, mă face să cred că cenzura fie nu era atât de exigentă sau eficientă.
Nu vreau însă să îmi fac prea multe iluzii: în spatele acestor pagini era o societate în care un mare procent de „cetățeni” erau informatori, colaboratori, turnători. Pe de altă parte, aș vrea să îmi rafinez nuanțele de gri în imaginea pe care mi-am format-o despre acea perioadă.
O altă descoperire, de fapt originea nevoii de a căuta în ziare vechi, este aceea a unui gen literar de care nu știam nimic: tableta. Inventată de Tudor Arghezi, dar iubită de alți contemporani ai săi – Geo Bogza, George Călinescu – și de ai mei – Andrei Pleșu, pare-se. Mi-a spus Claude de ea, atunci când, după ce am transcris o foaie meditativă scrisă de mine cu câteva minute înainte, l-am întrebat dacă stilul meu este mai degrabă francez sau anglo-saxon. Mi-a răspuns că „este mai degrabă francez, dar nu complet”, apoi „apropo, știi că există un gen literar pentru astfel de chestii în literatura română, numit «tabletă», al cărui inventator este Tudor Arghezi”.
Am încercat curios să citesc o astfel de tabletă, dar nu este nimic disponibil pe internet. Am săpat mai mult și am aflat că, de fapt, Bilete de papagal nu era o carte, cum credeam eu, ci o revistă pe care Arghezi a avut-o pentru o perioadă destul de lungă. Oficial, de umor.
Mă imaginez trăind în acea perioadă altfel, odioasă fiind, amic cu această gașcă. Ei scriitori, eu inginer la Combinatul Poligrafic. Admirând profund ceea ce făceau Călinescu, Arghezi și gașca, dar fiind, în ciuda micilor mele ambiții creative, mult mai preocupat de aspectele tehnice ale punerii în pagină a acestor creații.
Inginerul Dinu. Tovarășul inginer Dinu… Maistru, cu salopetă și birou propriu, cu mâinile murdare de cerneală tipografică ziua și de cerneală de stilou noaptea. Pragmatic în ceea ce privește regimul și turnat de mulți din jur, acceptat de autorități pentru că nu aș fi produs foarte mult deranj și aveau nevoie de mine ca să tipărească mai bine Scânteia, cu care probabil i-aș fi ajutat din pasiune și poate niște convingere.
Convingerea nu este un dat. În acest alt univers ar fi fost determinată de istoria anterioară. Dacă părinții mei ar fi fost printre cei mulți distruși pe nedrept în epurările sovietice, sau aș fi avut o imagine reală a ceea ce se întâmpla la Pitești, Gherla…
Nu știu ce se putea afla atunci, respectiv dacă aș fi aflat, ce aș fi crezut. Pentru că mi s-ar fi părut că așa ceva nu are cum să se întâmple. Sau, dacă știam ce se întâmplă și aș fi crezut, aș fi ales să nu fac nimic, pentru că realist nu aveam ce să fac, iar o orbire selectivă, la fel cum fac acum când citesc ce se întâmplă în Gaza și Cisiordania, mi-ar fi permis o ieșire dintr-o disonanță cognitivă, care la rândul ei mi-ar fi permis, la fel ca acum, o viață mai împăcată.
Ideologic, probabil nu m-aș fi împotrivit prea tare. Idealurile socialiste sunt foarte atrăgătoare, progresul inițial – industrializare, electrificare, alfabetizare, echitate socială – m-ar fi determinat să vreau să pun umărul mai degrabă decât să mă opun. Plus, chiar și politic, lucrurile nu mi-ar fi fost foarte clare. Ce s-a întâmplat în 1945–1960+ a fost odios, dar nu a venit să înlocuiască un mediu politic și social curat. Un cult al personalității a fost înlocuit cu altul, o dictatură a fost înlocuită cu alta, exploatarea unor clase sociale a fost înlocuită cu alta.
La fel cum m-am înșelat și am ignorat multe lucruri importante la început de secol douăzeci și unu, aș fi ignorat și m-aș fi înșelat și la mijloc de secol douăzeci.