Voucherul
Există și o versiune în engleză, tradusă o singură dată cu ajutorul inteligenței artificiale: The Voucher.
Cred că unii oameni ar merita să primească de la divinitate un voucher netransmisibil, care să le mai dea câteva sute de ani de viață sănătoasă. Nu mulți: majoritatea oamenilor primesc destulă viață pentru cât știu s-o folosească.
Eu nu cred că aș merita un asemenea voucher. Socoteala trebuie făcută, de fapt, înainte: nu mi se pare că, într-o sută de ani în plus, aș aduce lumii destul bine cât să merit încă o sută de ani de activitate.
Printre beneficiarii îndreptățiți s-ar găsi oameni din toate domeniile: filozofi, scriitori, menajere, asistente, doctori, oameni de știință, chiar și politicieni, da. Însă o categorie ar domina acest pluton virtuos într-o manieră categorică: profesorii, în toate întruchipările lor. Educatoare, învățători, profesori de școală generală, de liceu, de facultate, maiștri din școlile profesionale sau din vreun atelier unde îi arată unui ucenic cum se schimbă o plăcuță de frână sau cum se face o îmbinare în care lemnul să țină mai mult. Toți cei care dau din ei, fără răgaz și fără egoism, pentru ca noi, ceilalți, să învățăm să facem, să știm, să simțim, să fim.
Nu oricine poate deveni un asemenea învățător. Nu oricine are chemarea, talentul, răbdarea, tactul, perseverența și duhul de care e nevoie ca să devină acest gigant al umanității. Arghezi mă îndeamnă să le spun „dascăli”, dar, inexplicabil, cuvântul nu-mi place. Așa că rămân la „învățător”.
Tudor Arghezi (1880–1967), cel care a făcut din tabletă un gen.