Micul prinț, o carte de recitit pentru oamenii mari

Am fost forțat să citesc Micul Prinț într-o altă viață; pe când eram elev pe la un liceu de mate-fizică, ca lectură obligatorie la franceză, cred.

Nu mi-a plăcut. Am citit în scârbă și doar pentru a dovedi că e o prostie. Nu are intrigă, nu are acțiune, nu are suspans și textul este plin de greșeli de fizică. Le-am spus clar: planete atât de mici, ca cea a Micului Prinț, nu au gravitație suficientă să-l țină nici pe el, cu atât mai puțin să țină la suprafață o atmosferă respirabilă. Nu ai cum să ai vulcani activi pe un corp de asemenea dimensiuni, pentru că este inert termic, iar în deșert nu are cum să existe hodoronc-tronc o fântână cu apă. Revoltător în sine, înțelegeți. În plus mai este și vorbitul în dodii al personajelor.

Deh, e complicat cu cărțile. Autorii le umplu cu o substanță specială, scrisul. Este solidificare a minții și a sufletului lor din acel moment, iar substanța aceasta reacționează când se atinge de o altă minte sau un alt suflet. Le modifică pe fiecare și modificarea este diferită, în funcție de ce substanță se găsește acolo.

De aceea o carte poate fi recitită, experiența fiind complet alta. Mintea și sufletul sunt diferite.

Și iată că, la apoape douăzeci de ani de la prima întâlnire, l-am revizitat pe Micul Prinț și îmi dau seama de ce este considerată una dintre marile opere ale umanității.

Acum știu ce trebuie să fac: să o citesc fără să gândesc, pentru că ceea ce este scris nu este destinat să fie înțeles. La fel ca la stereograme, unde ca să le văd trebuie să le privesc fără să mă uit la ele.

Unii spun Micul Prinț că este o carte pentru copii. În fond prințul este copil, iar cuvintele folosite sunt unele simple.

Într-adevăr, limbajul este simplu, dar limbajul simplu este prezent nu pentru a-i satisface pe copii. Este prezent pentru nu fi nevoie să-ți pornești rațiunea ca să refaci idei din fraze întortocheate ori să-ți dai seama ce ar înseamna cuvinte precum “picaresc” sau “penitență”. Și deși “copil” este alăturat deseori și în contrast lângă “om mare”, “om mare” nu este nicidecum sinonim cu “adult”.

Cartea îmi este acum ca în bancul cu tractorul și pila: oricum încerc să o asamblez, nu iese așa cum o prezintă ceilalți, Nu se asamblează o carte simpatică de copii, ci o introspecție excelentă, adâncă și metaforică a autorului despre modul în care el simte iubirile și iubirea.

Este o carte bună ce își transmite mesajul indirect. La fel de indirect cum o fac Pina Bausch sau Mahler. Nu i-aș spune fabulă; ar fi nedrept, deși are destul de mult din trăsăturile uneia: floarea nu e floare, vulpea nu e vulpe, planeta nu e planetă, fântâna nu e fântână. Este ceva unic, acolo pe mica ei planetă din literatură.

E foarte bine însă că am recitit-o acum și nu mai devreme. Aș fi ratat-o din nou.