Cel gol, cel anost, cel irelevant - 3 în 1 la standul României de la Frankfurt Book Fair
Una dintre bucuriile plecatului din țară este aceea de a descoperi locuri și oameni. Alta este că te îndepărtezi de porcăriile de care te împiedici cotidian și de otrăvurile pe care trebuie să le înghiți consistent atunci când stai în București.
Iar când “plecatul” înseamnă a patra vizită la Frankfurt, un oraș destul de neinteresant, îți rămâne doar bucuria depărtării de Dâmbovița. Aparent.
La Frankfurt am călătorit pentru a fi expozant la Târgul de Carte de acolo; este cel mai mare târg de carte din lume. Se numește Frankfurter Buchmesse și, în cele cinci zile cât ține, pavilioanele forfotesc de lume, autobuzele cară oamenii între miile de standuri, zecile de restaurante hrănesc rapid negociatorii între două lupte, o mică gară îi duce și aduce de la aeroport și o autostradă alimentează cu mașini o duzina de parcări care îl înconjoară pe acest târg. Închipuiți-vă opt Romexpo-uri puse unul lângă altul și unul peste altul în care de dimineața până seara se fac afaceri și se vând cărți, imagini și idei. Cu bun gust, cu entuziasm și cu dorința de a te ridica peste ceilalți.
Cu mici excepții.
Și una dintre aceste rare excepții este standul României.
Evit în general să vorbesc de rău despre alții din respect pentru ce le iese uneori bine și din teama de a nu greși judecându-i incomplet. În schimb de această dată nu are rost să mă mai ascund după deget: standul României este un mare căcat alb. Un soi de grajd gol cu niște mese în mijloc și rafturi pe margine, încadrate de două roll-up-uri cu design făcut în Word, câte unul la fiecare poartă. Un grajd populat de două entități: un tânăr neras îmbrăcat într-un polar grena cu blugi și pantofi de parc, respectiv o tovarășă cu șal și coc, altfel destul de distinsă intelectuală. Vizitatorii sunt rari și neinteresați. Tânărul fuge de noi când ne aude vorbind românește, făcându-se că nu ne aude, apoi încearcă stângaci un ‘eins-zwei’ la un microfon pe care tehnicianul german îl monta așa, ca să fie. O tânără care apare una din mese și de care nu știm de unde este ne răspunde fâstâcită că nu știe de ce arată în acest hal standul: “N-au știut până în ultima clipă”, ne zice. N-au știut ce?
Pleci dezamăgit și dai de celelalte standuri frumoase și pline de lume: Islanda, Letonia, Malaezia, oricare. Zecile sau suta de mii de euro cheltuite pentru această participare au fost în zadar. Câteva mii de români s-au trezit dimineața și s-au dus la muncă jumătate de an ca să plătească taxe acestui stat mizerabil care i-a cheltuit pentru ca o doamnă cucoană să aibă niște zeci de metri pătrați sub picioare. Câteva milioane de români au pierdut ocazia de a își avea cultura promovată din cauza unor incompetenți.
Dacă aș fi fost eu aseară lângă mașina Ministrului aș fi lovit primul. Pentru că a lăsat să se întâmple așa ceva. O altă crimă pe lângă cele de care este deja vinovat. Nu este de această dată o clădire istorică (nu că aceasta nu ar fi gavă), ci cultura unui loc de lume pentru care tot el este responsabil.
Dar de ce atâta furie? În fond suntem noi, un popor de idioți care i-am ales pe acești boi să ne conducă. Nu mai avem scuză de data aceasta. Nu mai sunt rușii care ni i-au pus în frunte. Nu mai sunt turcii care să îi fi adus din Fanar. Sunt ai noștri. Sunt tații, mamele și mătușile noastre. Suntem noi.
Incompetența și delăsarea lor sunt incompetența și delăsarea noastră. Impertinența lor este nepăsarea noastră. Existența lor este lipsa noastră de acțiune reală. Nu am dreptul să mă plâng; este standul României așa cum e ea, nu așa cum o privesc eu.