Lecanoș

Balcanii nu se dezmint; zborul de șapte fără zece e programat deja pentru și un sfert. Oamenii așteaptă elegant cu sacoul pus peste mânerul ridicat al troller-ului, cu Kindle-ul în mână sau cu Facebook-ul deschis în laptop-ul de pe genunchi. Sacoșele de rafie ce însoțesc în memoria mea orice zbor spre București nu există; doar un mestecat de gumă al unei tinere lipite de un Vouiton contrafăcut îmi confirmă că acesta este într-adevăr zborul spre casă.

De când am sosit în Sofia acum trei zile, cu excepția câtorva ore petrecute între patru coreeni, n-am simțit defel că aș fi fost fost plecat. Le-am spus deja tuturor: arată ca București, se simte ca Bucureștiul și miroase a București. Gropi, clădiri de business, delăsare, câini, speranță, blocuri comuniste, Ikea, totul la o scară insesizabil mai mică. Mă gândesc cum de sunt două țări diferite, de ce consumăm bani pentru două guverne și pentru două parlamente când ar trebui să fie câte unul singur în capitala probabilă Giurgiu-Ruse.

Așteptarea îți dă prilejul să meditezi și la alte chestiuni mai serioase, întrebări ‘rusești’ cum le zice Pleșu. Din fericire nu sunt chiar într-o dispoziție dostoevskiană; pentru așa ceva trebuie să fii în gară la Sankt Petersburg, nu într-un aeroport din Balcani. Așa că în cap îmi stăruie doar ipoteza că oamenii (a se citi “eu”) își petrec o parte din viață încercând neștiut să rezolve lucruri începute și neterminate (open loops cum le zic prietenii americani).

Primii ani mi i-am petrecut cu ochii în televizorul alb-negru, apoi color, dar pe același post. Ne uitam toți “pe bulgari”, erau laolaltă și Cartoon Network și Euronews și Discovery ai acelor vremuri. Cu ajutorul unui releu care din greșeală amplifica și alte frecvențe în afară de cele românești, puteam să vedem programele Televiziunii Naționale Bulgare (БНТ) chiar la 150 de kilometri de graniță. Programele erau proaste raportat inclusiv la reperele de atunci și în plus nici nu înțelegeam vreo boabă. Cu toate acestea ne uitam cu mic și mare la ele, alternativa fiind mult mai rea: Telejurnalul, Cadran Mondial și filmul Iarba verde de acasă reluarea șapte. Intram deci cuminți în casă seara la șapte fără douăzeci pentru cele 15 minute de desene animate (la care le ziceam Lecanoș) urmate de câteva zeci de minute de plictiseală la știrile de după. În zilele de sărbătoare dădeau meciuri sau câte vreun film străin, neînțeles de asemenea.

E limpede că două lucruri le simțeam de atunci ca fiind în neregulă: că eram în România, uitându-mă la televiziunea bulgară și respectiv că nu înțelegeam limba aceea. A venit '89 și au dispărut; ori așa credeam eu.

Ei bine, cel puțin primul lucru îmi dau seama l-am rezolvat abia acum, în timpul șederii mele la Sofia: m-am uitat, inexplicabil și dârz, la TVRi, pe televizorul hotelului, savurând fiecare moment de emisiune chiar și mediocră. Mi-am dorit subconștient și am reușit conștient să asist la o întoarcere reparatorie a unei istorii nedrepte: să mă uit “pe români” din Sofia, având pe geam în depărtare sediul БНТ. Și întoarcerea nu ar fi fost completă dacă nu aș fi apărut și în Telejurnalul lor de seară, la По света и у нас. Chiar dacă numai en-passant, aplaudând cu entuziasm de focă reușita profesoarei din prima clasă digitală bulgărească, am fost într-o știre care a fost una de bine și datorită efortului meu acolo.

Sper doar ca întoarcerea să rămână la 180 de grade, să nu fie cumva parte dintr-una de 360, așa cum îi mai place istoriei să facă.