Ce facem cu băiatul?
– Vă plac blondele, așa-i?
– Hă ?!
– Păi altfel de ce ați depășit-o pe domnișoara?
– Poftiți?
– Pe trecerea de pietoni… continuă polițistul șăgalnic.
Îi zâmbesc blond la rândul meu:
– Sunt alături de dumneavoastră să știți, dar nu înțeleg nimic.
– Păi n-ați văzut-o pe domnișoara pe care ați depășit-o pe trecere?! În mașina de școală…
Mă uit pe geam în spate să văd și eu trecerea de pietoni a comunei de care zice. Drumul nu a mai primit vopsea de niște zeci de ani, așa că nici vorbă de zebră. E un indicator puțin înclinat, pătrat, cu spatele. Acela trebuie să fi fie.
– M-am uitat la mașină și să nu vină nimeni pe celălalt sens ori din spate, îi zic. Pe domnișoară din păcate am ratat-o.
– Ah…. Dați-mi vă rog actele și asigurarea…
Îmi ia actele și se duce cu ele în fața șirului de mașini al ghinioniștilor opriți. Am trecut de zeci de ori prin comună și chiar mă distrează că azi au ieșit la vânătoare pentru prima oară de când îi știu. Sunt trei sau patru. Unul se ceartă cu un șofer de Duster care vociferează că n-a făcut nimic. Altul este vigilent așteptând prospături.
Nu prea are succes. Cei care vin dinspre Drăgășani dau flash-uri potențalelor victime și acestea se feresc. Flash-ul este acel rar moment de generozitate al unei comunități care, lipsită de un dușman comun sub formă de filtru sau radar, nu există.
Mă uit spre mașina de poliție. N-are radar; drumul e suficient de prost astfel încât nimeni să nu poată merge repede, așa că se descurcă și ei cu ce pot.
– Haideți cu mine! îmi zice polițistul întors după vreo două minute.
Îl urmăresc zece metri spre secția comunală unde intrarea dă direct într-o cameră de anii optzeci. Un coleg de-al lui stă la masă și mă invită să iau loc. Actele mele sunt ordonate pe masa cu mușamaua destul de curată. Un alt polițist stă în picioare la câțiva metri, vâzându-și relaxat de treburi.
– Unde lucrați? începe cel de la masă.
– În București.
– Și… cu ce vă ocupați?
– Fac programe pentru telefoane și tablete.
– Aha… păi și de ce vă grăbeați?
– Nu mă grăbeam, îi zic. Dar n-am stat după o mașină care mergea cu 20 de kilometri la oră pe un drum gol…
– Păi eram noi. Dar de ăsta nu aveți nevoie? îmi zise jucându-se cu permisul meu ca un jucător de poker cu asul care îi completează un careu.
– Ba da. Fără el nu pot să conduc, îi spun candid. Dar știți asta deja.
Răspunsul îl amuză. Mustăcește către celălalt polițist.
– Știți, este și o amendă.
– Asta o să fie ceva mai supărător… îi zic.
– S-au mărit foarte mult amenzile… continuă el, empatic. Este patru sute de lei în patruzeci și opt de ore. Și permisul, două luni minim…
– Ei, mă descurc eu, îi zic.
Cei doi tresar. Se uită pe buletin.
– Va fi foarte greu să contestați dacă lucrați în București, va trebui să mergeți personal în reședința de județ să depuneți…
M-am prins de ce au tresărit. Îi liniștesc:
– Ah, m-ați înțeles greșit. Am zis că mă descurc, nu că mă “descurc”. Nu vă contest nimic. Mă descurc cu tren și cu taxiuri. Conduc rar oricum. Mi-l luați, asta este.
– Păi dacă ați depășit pe trecere…
– Ei, n-a fost pe trecere, n-aveam când, le zic. Am depășit înainte, la curbă. Dar dacă ar fi fost marcată strada trebuia să fi fost o linie continuă, așa că permisul tot mi l-ați lua.
– Păi vedeți că știți? îmi spune satisfăcut cel de la masă. Dar de ce sunteți vesel? îndrăznește să mă întrebe până la urmă, jucându-se în continuare cu pixul între capsele de la cotorul de procese verbale.
– Pentru că dacă m-aș lupta cu dumneavoastră tot aș pierde. Și prefer să pierd permisul pentru prostii decât pentru vreun accident. Sunt pregătit pentru asta.
– Ce facem cu băiatul? îl întreabă pe polițistul din picioare.
– Nu știu, zi și tu… e… mai special.
– Dumneavoastră ce ziceți? mă întreabă până la urmă pe mine.
Șansa face să nu trebuiască să răspund la întrebări retorice. Pe ușă în spatele meu apare un altul care le zice celor doi alert:
– Haideți, ce faceți? Așteaptă tot cârdul.
Se pun de acord din priviri: scap. Primesc însă o indicație importantă:
– Să ieșiți și să mergeți supărat, să creadă că vi l-am luat!
– Așa o să fac, vă mulțumesc.
Iau actele, ies cu privirea în pământ și, târându-mi picioarele spre mașină, încerc să păstrez mina umilit-furioasă, chiar dacă în interior râd în hohote.
Polițistul din stradă îmi spune consolator:
– Domnu’… ați lăsat geamurile deschise… am stat eu și am avut grijă. Știți, pe aici sunt fel și fel de oameni!
(foto Google Maps + blur)