Volk și Zayats – doi demoni roșii ai copilăriei

Am găsit azi în tomberonul de aplicații Windows una care strânge la un loc toate episoadele lui Nu, Zayats, nu pogodi!. Este surogatul ce îmi era servit în anii 80 în loc de Tom și Jerry în rația de 25 de minute de desene animate pe care o primeam doar sâmbetele, de la ora unu și cinci. Sâmbăta era zi de școală (și de serviciu), iar școala se făcea în trei schimburi de câte patru ore; aveai 1/3 șansă să nu vezi niciun desen animat nouă luni pe an, pentru că în celelalte zile la televizor era doar Telejurnal.

Mă uitam cu poftă la orice emisiune de copii, deci implicit și la iepure și lup. Țineam cu iepurele evident, și ne alergam în curtea blocului strigând “nozaieț pagadiii!”, chiar dacă spre deosebire de lupul Volk, pe copiii mai mici noi reușeam să-i prindem.

Azi am rezistat doar la o jumătate de episod; mai mult nu am putut. Exeptând sutienul cu șase țâțe al purcelei la plajă n-am găsit nimic distractiv, doar o animație nesărată, cu o tehnică destul de mediocră și care încearcă să fure de la Tom și Jerry ori de la Coyote și Rode Runner fără să reușească. Dacă n-ar fi fost Disney, Hanna & Barbera ori Pif et Hercule, atunci ar fi fost în regulă ca acestea să-mi fie desenele copilăriei. Numai că erau și Disney și Hanna & Barbera și Pif et Hercule. De ce a trebuit să primesc Nu Zayats, nu Pogadi, e greu de explicat. Oricum față de Bălănel și cățelul Manole, astea rusești erau chiar amuzante.

După cum se vede, mi-a trecut suspinul adânc pe care îl au colegii mei de generație atunci când se găsesc lucruri care le-amintesc copilăria optzecistă. L-am înlocuit cu indignare, sau mai degrabă cu furie amestecată cu amărăciune. Dar mai ales furie.

Dacii și romanii, fotbalul cu nasturi, scobarul, cauboii, cărțile cu Păcălici (alternativă la cărțile de joc normale), toate făcute dintr-un plastic prost și cu culori care nu se suprapuneau la tipar. Mirosul de plastic încins al apatatului de proiecție al diafilmelor, în timp ce în lume ceilalți aveau Omul Păianjen, mașini cu telecomandă și Walkman.

Da, îmi trezește o oarecare emoție amintitrea unui aparat de văzut diapozitive pe care l-am cumpărat de la parterul blocului unde era o librărie, de 500 de metri pătrați de nimic. Însă hidoșenia faptului că eu aveam diapozitive când în lume se inventase discul video laser, că trebuia să găsesc obiectele lui Ticuță în Cutezătorii la cinci ani după ce Jobs lansase Macintosh-ul, asta mă răscolește aproape fizic. La fel de rău ca amintirea că DEX-ul și Atlasul Zoologic erau cam singurele cărți cu poze colorate pe care le găseai.

E bine că nu eram mai mare, ca să trebuiască să-l ascult Dan Grigore pe Electrecord în loc de Karajan pe Deutsche Grammophon. Pentru că probabil atunci mi-aș fi dat seama ce pierd și aș fi înotat în Dunăre spre Iugoslavia și săpun Fa.

Măcar în ciuda nimiciei, hoției și mitocăniei care curge prin venele noilor stăpâni ai țării, ne-a fost dat ne-a rămas dreptul de dori și de putea cumpăra lucruri culturale de calitate. Că, parcă în ciudă, majoritatea colegilor de patrie aleg Antena 3, Kanal D și Can Can este regretabil, dar mai puțin important. Și chiar dacă Orășelul Vesel ori Cow & Chicken nu or fi mai bune decât Volk & Zayats, am dreptul să aleg orice doresc în locul lor. Și nu numai sâmbăta de la unu și cinci.