La o generație distanță

Statul mă vrea curat și legat emoțional de locul în care m-am născut, alfel nu îmi explic de ce o dată pe an găsește un pretext și mă trimite la Pitești după vreun cazier. Dacă vreau să-mi legalizez relația cu Bucureștiul, cel cu care am trăit consensual în ultimii cincisprezece ani, trebuie să schimb buletin, carnet, pașaport, actele constitutive la firme, datele de contact la bănci, burse, tot tacâmul. Tehnic, e mai ușor să mori și să te naști din nou.

Ocazia găsită de stat pentru a mă trimite în excursie este originală: trebuie să mă înscriu într-un registru al operatorilor intra-comunitari (nu sunt cei care sterilizează câinii, deși la asta m-am gândit prima oară). Prezența în registru este un privilegiu rezervat celor cu o puritate demonstrată de un cazier curat.

Cazierul se dă însă acolo unde ai buletinul. Unii zic că se dă și undeva pe Ștefan cel Mare, dar nu sunt siguri. Și cum am preferat să nu devin încă o bilă în pin-ball-ul administrativ al capitalei și m-am suit dimineață într-un autocar spre Pitești. La nouă plec de la Păcii și la 11:12 dimineața am nevinovăția certificată de Poliție. Simbolic, totul e scris pe o hârtie albă cu o stemă albastru deschis ca un cer în care stau îngerii. Rapiditatea obținerii hârtiei mi-a dat timp să văd și să simt un pic din oraș.

Caut acum închisoarea lui Ierunca; n-am văzut-o niciodată, știu doar în mare zona pe unde era. N-o găsesc și de fapt nici nu știu dacă mai există. Căutarea însă dă un alt sens plimbării prin spatele blocurilor de pe Negru Vodă, mai ales că tocmai am terminat de citit un articol despre uciderea feroce a evreilor din Iași în 1941. Nu pot decât să mă gândesc că poate există o altă cauză reală a acceptării populare atât de facile a bolșevizării României. Aceea că nici înainte ca cizma roșie să ne calce țara lucrurile nu au fost mult diferite. Că, în afară de o tranziție ideologică serioasă lucrurile rele fuseseră pregătite și făcute de dinainte. Și că dimpotrivă schimbarea venea pentru inocenți în principal ca însoțită de speranță.

În țara în care armata își pune cetățenii să își sape groapa deasupra căreia să-i împuște nu poți să ai pretenția ca la șase ani John Doe-ul carpatin să aibă conștiința anti-totalitarismului, democrației, toleranței sau a înțelegerii că diversitatea este motorul progresului. În ’41 “neconformii” etnici erau împușcați pe stradă, sau aruncați din tren. Cei norocoși erau doar deportați. Prim-miniștrii erau asasinați ceva mai elegant, în gară la Sinaia. Schimbarea a fost că '47-'63 neconformitatea să nu mai fie etnică, ci ideologică. Și “neconformii” să fie decimați mai discret, nu la vedere, în închisori și la Canal. Inclusiv cultul personalității a fost format cu grijă de dinainte. Doar destinația a fost înlocuită, precum un o bandă la magnetofon. Trăiască Regele Carol al II-lea, Trăiască Sima, Trăiască Antonescu, Trăiască Mihai I, Trăiască Petru Groza, Trăiască Pauker, Trăiască Dej, Trăiască Ceaușescu. Toate cu multe semne de exclamare și urale publice.

Tot ce mi se pare acum “revoltător” – Guvernul, taxele, mini-puci-ul PSD-ului, distrugerea ICR-ului – este clar incomparabil mai inofensiv, infinit mai puțin sălbatic decât ce au făcut unii dintre bunicii și străbunicii noștri. Din când în când este bine să mi se aducă aminte ce înseamnă de fapt răul, că acest rău este la depărtare de o generație. Un semnal de alarmă. Un calmant tulburător care resetează sistemul referențial al modului în care percep relația cu semenii și societatea lor.

Însă nu și un pretext pentru a accepta ceea ce se întâmplă.

E marți dimineață, afară e înnorat și încă destul de frig, nu chiar de palton. Mașinile merg fără grabă, vânzătoarele se uită gânditoare la infinit, pensionarii de pe strada Trandafirilor mă studiază circumspect și maidanezii își văd în liniște de ale lor. Piteștiul așeaptă răbdător primăvara.