De ce cu România e altfel?

Cu România ești într-o relație. O iubești, te cerți cu ea, te împaci, vrei s-o lași, te răzgândești, apoi fugi și te duci câteva luni la alta mai bogată. După care te întorci la ea, doar e a ta și tu ești al ei, iar ea te bate și te scuipă. Zici iar că pleci, te faci că-ți pregătești bagajul, dar știi că nu poți s-o lași de tot, pentru că ai o istorie împreună, amintiri, prieteni comuni. Închizi ochii îi vezi părțile frumoase, în timp ce ea te buzunărește. Îți zici că ți-e bine, visând pe ascuns la o nouă aventură.

Relația pe care o am eu cu ea este una tulburată. Anul trecut m-a scos prima oară în stradă, la proteste împotriva celor care au posedat-o în mod nepotrivit. Cel puțin câteva zeci de vene mi-au fost sparte în ultimele zile de mitocănia celorlați parteneri ai ei, iar niște milioane de neuroni au fost ucise în lupta pe care o duc cu prietenii ei de la taxe. Simt că eu și cei apropiați suntem așa cum suntem în ciuda, nu datorită ei.

Așa că îi înțeleg destul de bine demersul domnului Boia de a scrie De ce este România altfel?, cel puțin pe pe acela de descărcare nervoasă, dacă nu pe cel prezentare corectă a unor fapte istorice.

Speram ca autorul să aibă și alte fundamente în afară de furie, de aceea m-am adăugat mulțimii prezente aseară la NEC pentru a asculta dezbaterea despre acest subiect. O dezbatere la care au participat titani intelectuali ai aceleiași Românii. Speram că publicarea cărții să se fi dorit o palmă care să trezească din letargie. Speram că se dorește ca schimbătoare de mentalități și atitudini. Speram să dea și soluții nu numai să urle “suntem niște proști”. Speram să spună de ce argumentele pe care le-a scris acolo au într-adevăr un impact negativ. Să spui că România e rea pentru că s-a format târziu e o prostie dacă nu pui în context. Statele Unite au două sute cincizeci de ani și Israel cincizeci și nu pare să le dăuneze.

Ei bine, publicarea cărții a fost pur și simplu publicarea cărții. Discuțiile în loc să trateze subiectul cărții s-au axat pe existența sau non-existența unei psihologii naționale. Fain, dar pe lângă subiect. Surprinzător, dezbaterea cea mai aprinsă a fost dacă Liiceanu a dat sau nu titlul cărții. Vax. Păcat de ocazia ratată.

Am avut însă timp să caut notițe mai vechi. Am găsit două scrise în metrou pe vremea când eram mai inginer. Iată-le.

Despre patriotism (august 2009)

Patriotismul înseamnă să îţi iubeşti patria şi poporul. Adică să iubeşti întăi un lucru abstract, apoi o gloată care de cele mai multe ori te scârbeşte sau în cel mai bun caz te indispune. Să iubeşti guma pe care calci pe trotuar, transpiraţia din 104, pasajul neterminat sau moderatorul de la OTV. Gangul cu miros de pipi şi moşul libidinos care se freacă de tinerele în rochii primăvăratice în tramvai.

Patriotismul există însă. În diacriticele din chat, în comanda de MP3-uri cu Djuvara din Canada, în frustrarea oamenilor care văd cum guvernul lor o dă în bară în relaţia cu o fostă parte din Romănia.

Patriotismul există atunci când vorbeşti lucruri interesante cu un prieten, educat în aceeaşi ţară cu tine, patriotismul există când scrii în jurnal că eşti confuz; în româneşte.

Pentru că locul în care trăieşti cel mai mult şi oamenii cu care îţi petreci majoritatea timpului sunt până la urmă “patria” şi “poporul”. Reprezintă modul de viaţă pe care trebuie să îl aperi.

Despre naționalismul romantic, variantă benignă a natinalismului pur (aprilie 2008)

Scrierile istorice românești, în special cele pașoptiste, interbelice sau din comunismul târziu zugrăvesc în mod “paradis” România și tot ceea ce reprezintă ea. Descrierile sunt bineînțeles exagerate, însă atât timp cât înțelegi acest fapt, nu le rămâne decât partea compensatorie pentru toate mizeriile pe care românii le scriu despre ei în ultimii 20 de ani.

În ciuda pesimismului intern general, românii au totuși ceva important al lor, pentru că altfel nu ar fi reușit să supraviețuiască pentru atâta vreme în ciudă tuturor influențelor externe, politice și culturale, atât de puternice. Nu au excelat niciodată, ce-i drept – nu au creat nici un imperiu cu capitală în România și nu au fost niciodată excesiv de creatori. Mereu cu un pas sau mai mulți în urmă celorlalți, au rezistat intodeauna, introvertit și resemnat, în umbră diverșilor vecini puternici care au au apărut și au dispărut.

Contextul fericit i-a adus azi pe români în apogeul isoriei lor. O pantă ascendentă de 10 ani, care a înscris România, deși nu deplină teritorial, într-un club al bunăstării și al securității în care nu a mai fost până acum niciodată.

Chiar și pentru România cea de dincolo de Chitila lucrurile se schimbă în bine. Bani sunt, know-how-ul vine aproape pe gratis de la companiile străine, mai rămâne doar războiul surd cu mentalitățile și cu bunul simț, atât de afectate de gaură neagră a epocii apuse.

P.S. Există și o coloană sonoră care se potrivește. :)

MARIA TANASE - UN TIGAN AVEA O CASA