Moartea Muzeelor

Știu de ce nu-mi place: în muzeele din București principalul exponat este Moartea. Ubicuă, în diverese forme, pare să fie prezentă peste tot și în tot, ea sigur a dat like la fiecare dintre aceste temple ale culturii capitalei.

Prima oară am conștientizat-o a fost la Muzeul de Istorie, acum vreo cinci ani, în praful de pe Columnă și în gratiile prost sudate de la ușa Tezaurului. Apoi am respirat-o în rugina și frigul de pe turbinele din Muzeul Tehnic și am atins-o pe niște manete murdare ale Muzeului CFR. Anul trecut, i-am simțit privirea sticloasă în ochii animalelor renovate de la Antipa.

Nu-mi era dor; însă duminică am regăsit-o, neschimbată, la Muzeul Țăranului. S-a așezat în camere mari, îndestulate de lucruri fel de fel. Iile arătau ca într-o reclamă la detergent, dar prima parte, cea “înainte de spălare”. Casa în casă, foarte frumoasă de altfel arăta ce înseamnă să nu îngrijești lemul cu anii.

La MȚR fără ghid nu înțelegi mare lucru. Obiectele au titluri fără explicații. Și ghid nu ai… Doamnele custode (am aflat că așa se numesc), sunt acolo, dar rolul lor se reduce la a fi santinele care protejează ceea ce a mai rămas în fața vitrinelor.

Stau cuminți, câte una în fiecare din încăperile înalte cât două etaje. Sunt plasate strategic pe lângă calorifere (deh, tot cultura). Cele norocoase au și o priză în care își încarcă mobilul mic cu butoane. Șed cuminți pe scaune din care a ieșit buretele într-o parte și vesta albastră de fâș este un fel de uniformă pentru toate. Când apare vreun mușteriu se ridică chircite de frig și îi urmăresc fără expresie pașii și gesturile. Dacă te dai după vreun colț vin după tine. Intri în vreo cameră nesupravegheată, vin la margine și se uită. Când am ridicat mâna mi s-a spus prompt “Să nu atingeți, aveți grijă!”. Mă scarpin atent și continui drumul. Când ies din perimetrul lor și eu și ele ne simțim ușurați. Însă intru imediat în teritoriul altcuiva, iar la ele mai apare alt rătăcit. Și totul se repetă. De frică, totuși nu mă mai scarpin.

“Distratul” și “interacțiunea” de la MȚR în prima duminică a anului s-au redus la a mă așeza în niște bănci de școală, care spre tristețea mea le-am găsit la muzeul vieții rurale, deși erau identice cu cele în care am învățat până în clasa a opta în centrul Piteștiului. Dar nu de mirat, totuși, pentru că până la urmă toți ne tragem de la țară.

Sunt dezolat; de fiecare dată mă aștept ca la ieșire să fiu mai educat și mai entuziasmat, pentru că fiecare dintre temele acestor muzee poate deveni o insipirație pentru un hobby, măcar efemer.

Dar nu e așa. La Istorie nu pun pe cap niciun coif roman, la artă contemporană nu agăț conserve de niciun tavan, la Antipa nu leg un silex de nicio coadă de topor, la MȚR nu cos nicio ie. Peste tot sunt pus să mă uit și să mă minunez. Atât.

Sursă foto: Turul virtual de pe site-ul MȚR