23 pe 22
Azi se împlinesc 23 de ani de la Revoluție. Fix diferența de vârstă între mine și părinții mei. Sfârșitul lui decembrie este întodeauna o perioadă de amintire, dar această suprapunere a făcut ca acest an să fie mai special.
Lovitură de stat, revoluție? Sper că vom afla vreodată; până atunci sunt dator să mă bucur de viața pe care cei care au luptat și murit atunci ne-au oferit-o tuturor, viață pentru care trebuie să le fim recunoscători.
Textul de mai jos este revărsarea gândurilor pe care le-am avut în această dimineață.
Când îmi amintesc cum era “înainte”, îmi dau seama că nici eu nici majoritatea celor din jurul meu nu suntem în stare să apreciem la adevărata lor valoare prezentul pe care îl trăim și viitorul care se prefigurează.
Să începem cu baza: Acum, când scriu, stau confortabil într-un tricou, deși afară sunt minus multe grade, iar în casă miroase a cafea bună. Pe masă sunt niște banane, cumpărate coapte, de care nu m-am atins de câteva zile pentru că sunt cam sătul de ele. Pe balcon zace o sticlă de Colă neîncepută. Nu mai avea loc în frigider de mare ce era ea și de plin ce era frigiderul. În rest, încerc să o las mai moale cu ciocolata; excesul face rău, doar.
Acum 23 de ani, mama nu putea visa la așa ceva. Speranțele ei erau să aibă în casă peste 18 grade, să nu ne îmbolnăvim. Creștea la bunică-mea câte un porc pe ascuns, pe care îl tăia tot pe ascuns iarna și îl căra discret în casă unde aveam un congelator cumpărat special pentru oaspetele hiernal. Încerca să abuzeze cât mai puțin de noi cu trimisul la cozi. Eram atenți ca nu cumva să luăm liftul pe la ora șapte când în Pitești se întrerupea curentul, pentru că am fi rămas o oră în beznă în acel metru pătrat, până când privilegiul luminii ne-ar fi fost redat. Pâinea, carnea și laptele se vindeau în spate, ca să nu se vadă coada de oameni, deși toți știau că este acolo.
Nu amintesc aceste lucruri pentru că sunt materialist (poate chiar sunt), dar reflectă o strategie perfidă a nenorociților, mare parte în viață, care ne conduceau atunci: fă-i pe oameni să se lupte pentru confortul de bază; astfel se vor învrăjbi, contra altora și contra sinelui și clar nu vor mai fi preocupați de lucruri mari cum ar fi drepturile lor. Au citit despre Maslow înaintea mea, fir-ar…
Să continuăm: acum am voie să scriu și să spun. Să scriu și să spun orice. Pare firesc, dar nu e un lucru atât de evident pe cât pare. Calculatorul nu îmi este înseriat, secretara nu este forțată să devină informatoare. Am ieșit chiar în stradă astă-vară să strig împotriva guvernului și a ceea ce făcea și face premierul; nu am pățit nimic. Suntem liberi să înjurăm și să nu fim de acord. Este un alt privilegiu de care nu cred că ne bucurăm suficient.
Într-un sertar îmi stă pașaportul de care nici măcar nu prea mai am nevoie, pentru că în străinătatea relevantă buletinul îmi este suficient. Nu mai stă la Ministerul de Interne, nu mai trebuie să anunț milițanul și securistul unde, când și de ce plec, cât stau și să demonstrez că vreau să mă întorc, ori neamurile să-mi fie lăsate să moară fără tratament. Mă sui în mașină și plec unde vreau. Sau îmi cumpăr un bilet de avion care costă cât patru pachete de Kent pre-decembrist și văd Barcelona.
Am încetat de mult să mai fiu nostalgic atunci când sunt printre destinatarii câte unui email cu “vă amintiți copilăria voastră”? Am devenit furios în schimb. Furios pe cei care mi-au furat mie copilăria și părinților mei tinerețea. Cicatricea pe care ne-au lăsat-o acoperă o rană pe care nu vreau să las să se vindece. Pentru că așa sigur nu vom uita.
Extra
Întâlnesc din păcate destui oamenii “înainte era mai bine”. Mai jos sunt principalele argumente pe care mi le pun în față iar și iar în față. Respectiv părerea mea despre ele.
“Aveam mai mulți bani ca acum”
Chiar așa să fie?! Hai să vedem. Salariile proletariatului variau în ultimii ani între opt sute de lei și patru mii pentru un director. Un șef de fabrică avea șapte-zece mii, dar era o situație rară.
Azi salariile în București încep de la o mie două sute și se termină sus de tot. Oameni normali, cu creiere normale și educație normală câștigă patru mii, opt mii sau chiar zece mii.
Leu pe leu suntem deci binișor mai sus. Poate este moneda mai slabă decât atunci. O pâine este acum un leu, atunci patru lei cincizeci. O minge era atunci 35 cea proastă și 100 cea bună și rară, acum este 39. Un suc mic era 3, acum sucul mare este atât Un televizor color costa 18 mii, acum costă mai puțin de o mie. O Dacie era 75 de mii de lei, acum cea mai ieftină este 30 de mii și cea mai scumpă 55 de mii. Un apartament costa 250 de mii, acum costă 225.
O ducem deci de câteva ori mai bine în medie, ca popor. În plus avem case izolate, centrale proprii, telefoane inteligente, internet la discreție.
Avem voie să ne plângem că vrem mai bine, pentru că se poate să fie mai bine. Dar nu avem voie să ne plângem că atunci era mai bine. Chiar nu avem voie…
“Pe vremea aia aveam serviciu asigurat”
În București rata șomajului este de 3-5%. Adică din 100 de oameni, 5 n-au carte de muncă. În acești cinci sunt incluși și cei care muncesc la negru, și cei care sunt în an sabatic, toți.
În țară statisticile sunt ceva mai proaste. În schimb unde merg, peste tot, antreprenorii se plâng că nu găsesc oameni care să vrea să muncească. Și patronul de oraș mic și directorul de firmă de software și țăranul maghiar din Harghita au același of: oamenii preferă să stea decât să muncească.
În ciuda capitalismului feroce de care cetățeanul Mitică este oripilat, asistența socială (plătită practic tot de exploatatori) face să fie mai avantajos decât să muncești să zaci acasă sau la cârciumă și să trăiești din banii de asigurări.
“Traiul era mai sigur”
Ce-i drept existau lucruri constante. Era sigur că după o oră de îmbulezeală îți poți cumpăra perechea de frați Petreuș, că după două zile de coadă la benzină îți poți cumpăra cei douăzeci și opt de litri de benzină pentru Dacia după care așteptai patru-cinci ani, punând avans jumătate din mașină.
Era sigur că pâinea era tare, că pixul nu scrie, că la bere coada e aceeași, că trebuie să te umilești în fața Partidului și că trebuie să defilezi la 1 Mai și 23 august. Oricum, de alte feluri de siguranță, cum ar fi cea a libertății, a cunoașterii sau a altor drepturi nici nu-ți mai păsa. Miciuna era constantă. Frica era constantă.
“Ne puteam bucura mai bine de viață și de prietenii noștri”
Oare? Din zece prieteni pe care îi aveai în jurul tău oare la câți aveai curaj să le spui ce ai pe suflet, având certitudinea că nu sunt informatori? Aveai curaj să scrii o scrisoare părinților în care să scrii cu adevărat ce s-a întâmplat? Puteai să te bucuri de o excursie în care să cunoști Parisul, Berlinul sau Roma, cu sau fără prieteni?
Te delectai cu un ziar bun? Te uitai la televizor pentru a mai descoperi câte ceva?
În ultimul sfert de secol, noi românii am avansat mai mult poate decât oricine. Ne îndreptăm spre o normalitate a cum vorbim, cum ne comportăm, cum ne îmbrăcăm, a ce mâncăm, ce zicem, a ce vizităm sau a ce creăm.
Mai avem de mult lucru. Trebuie să învățăm să votăm, să apreciem, să ne bucurăm, să spunem, să muncim și, foate important, să zâmbim.
(sursa foto: Google Cultural Institute, TVR)