David Foenkinos: “Despărțirile noastre” — Recenzie mediocră pentru o carte puțin peste mediocră

“Despărțirile noastre” este una dintre cele mai recente realizări ale junelui literat francez David Foenkinos. O carte bună te face să îți pui întrebări, iar această carte nu pare să fie o excepție. Numai că din păcate întrebarea care îmi stăruie încă în minte nu este legată de conținutul cărții, ci este mai degrabă o întrebare colaterală retorică: De ce autori buni, sau autori care nu sunt buni, dar au perspective, apelează atât de mult la clișee?

Cum se poate ca oameni cu o scriitură apropiată uneori de perfecțiune să își folosească măiestria sintactică pentru a pune în operă scenarii care par scrise pentru Nicholas Cage sau Steven Segal?

Găsești în această carte mireasa fugită de la altar, întâlnirile “întâmplătoare” la mormântul surorii pierdute, moartea care unește, universurile paralele ale foștilor iubiți, regăsirea acestora și astfel asemenea întâmplări soase parcă proaspăt dintr-un serial sud-american. Îți lasă un gust precum o prăjitură făcută din ouă și lapte proaspete, dar arsă puțin.

Foenkinos pretinde că el nu face romane autobiografice și într-o oarecare măsură îl și cred. Dovada este incoerența care este totuși rară romanelor pur autobiografice. Se cunoaste ca aici autorul și-a folosit propria experiență doar ca liant care sa umple spațiul între scenele închipuite pentru personaje. Încercarea de a face un buildungsroman sentimental francez, construit mai degrabă în jurul triunghiurilor conjugaîe decăt în jurul “Despărțirilor noastre” este totuși una reușită; avem tot ce trebuie: un anti-erou cu apucături updikeiene, dar cu conștiința shakespeareiana, sex, romantism, relații, critica sociala, morala și un happy-end temperat.

Nu poți de asemenea sa nu rezonezi, mai ales ca bărbat, cu destinul cuiva care iubește și lasa, care este iubit si lasat singur. Mai ales ca una sau măcar alta tot ți s-au intâmplat vreodată. Această coalizare complice, împreună cu stilul bun al scrierii, face ca romanul să fie o lectură plăcută de seara sau de week-end, mai ales dacă ponești cu așteptările corecte: nu este cultură James Bond – era previzibil; nu este clasic rus – era de așteptat; te pune puțin pe gănduri in ceea ce privește viața proprie și relațiile dintre oameni – a fost surprinzător; ori îți atată că și hedonismul și depresia fac totuși parte din viața – este liniștitor.

Una peste alta, “Despărțirile noastre” este un scurt-metraj literar ce îți reține atenția până la sfârșit, iar pe pe lăngă faptul că are acele pasaje pe care îți vine sa le subliniezi imediat, nici nu comite greșeli grave. Este deci un bun de citit.