Aiurea-n gară, la Pitești

Pe mine iarna m-a luat prin surprindere.. din nou. Când ies din casă mă simt abuzat de frig… iar de zăpadă, nici nu mai vorbesc . Mă îmbrac special subțire, sperând că în acest fel voi influența vremea să revină la ce era înainte. Cam așa am ajuns în gară la Pitești.

Pentru că e în reconstrucție de ceva vreme, casele de bilete și sala de așteptare s-au comasat intr-o cameră de vreo 25 de metri patrați, încălzită mai degrabă de respirația viitorilor călători decât de soba la temperatura camerei din colț. Oamenii discută… “Aseara aveam poftă de pufuleți și Mihai mi-a zis: ce pufuleti buni, mămică. Mai aveam zece mii și i-am mai dat trei mii să-și ia. I-a dat Tanți ș-așa, chiar dacă era șaișpe mii.”; alții:“Ai auzit de șaipe la sută?”, în dreapta, mai departe: “În afară de acesta de la optișpe patru’ș’cinci nu mai aveți nimic noaptea? Că eu o să plec de la Arad noaptea, să știti… Da’ dimineata ce aveți?”. Se face liniște brusc, apoi toți se pun în mișcare.

Cănd “săgeata” de București ajunge în gară de la Craiova ușa sălii de așteptare-bilete se deschide larg, iar oamenii și caldura se reped afară. Trenul e gol, afară e frig, mai e până să plece și ei vor să fie primii care se asează compact si ingramadit in partea din spate a trenului. Acolo sunt biletele lor. În rest, loc la discreție.

Mă așez ostentativ in vagonul gol, la vreo trei scaune pe diagonală de o gospodină zgribulită fără vărstă. Nu e așa frig, dar și așa, stă într-o poziție fetală, îmbrațișându-se pe sine sub cojocul gros si caciula de blană. Îmi dau jos liniștit polarul si ma așez la geam, privind indiferent prin gara înghețată și gândindu-mă la ce mă așteaptă în câteva ore…

Nu se întâmplă nimic, în afară de un tânăr ce iese doar în uniformă de CFR-ist si vine grăbit spre tren. Deloc surprinzător, deasupra ușii pe care a ieșit scrie mare “Biroul de Mișcare”. Are în mană celebra paletă verde-roșie și pe nas îi ies aburi ca de la o locomotivă pe cărbuni. Pe măsură ce se apropie, cele minus nouă grade, de care uitase pesemne, îi retează destul de brusc din viteză și din entuziasm. Când ajunge cu hârtiile la geamul pe care mecanicul i l-a deschis, nu mai zâmbește prea tare. De aproape i se vede însă și mai bine impecabilitatea. Uniforma albastră uniform este spălată și călcată, ciocul este proapăt tuns pe fața osoasă, iar chipiul roșu aprins este fix pe măsura capului său tuns și el exemplar. Este calm, dar s-a cam lăsat de umeri și se miscă de pe un picior pe altul, așteptând și el semnalul pe care tot el trebuie să-l dea. Trenul întarziase deja 10 minute, chiar înainte să ajungă. Acum pare că toată lumea se străduie ca acele minute să nu cumva să fie recuperate.

Lucrurile stau pe loc până se suie în tren un nea’ burtos, lăsat pe spate dar cu autoritate. Merge și deschide ușa la mecanic zicându-i: “Gata, Costele, bagă!”

În căteva secunde se aude un țiuit de la sistemul computerizat al trenului, apoi tânărul ceferist se afară leagănă liniștit semnalul verde. “Săgeata” pleacă ușor-ușor spre București.